Sunt orașe pe care le descoperi cel mai bine pe jos, cu pasul lent și cu opriri dese la colț de stradă. Clujul intră în această categorie când vine vorba de centru, parcuri și cafenele. În clipa în care ai o mașină la dispoziție, harta se desface însă ca o pânză veche, cu drumuri ce se prelungesc spre dealuri, chei, sate albe și lacuri verzi.
De la marginea orașului până în inima Apusenilor e cam o oră și jumătate, iar peisajul se schimbă discret, ca și cum cineva ar roti cadranul unui documentar.
Dacă ai ajuns în Cluj și ai o zi, două sau poate un weekend, mașina îți dă libertatea să-ți alegi ritmul. Poți să te oprești acolo unde miroase a fân, să continui când norii se așază în valuri moi peste creste, să improvizezi după chef. Iar dacă pornești din zona de vest a orașului, din Florești, sunt opțiuni prietenoase cu bugetul, inclusiv rent a car Floresti ieftin, ceea ce lasă mai mult loc în portofel pentru micile plăceri din drum, un prânz cu brânză și păstrăv sau o cafea cu vedere la lac.
Hai să fim sinceri: farmecul acestor plimbări nu stă doar în destinații, ci în felul în care te lași purtat de drum. Din ce am observat eu, tocmai opririle neplanificate rămân în memorie.
Sumar articol:
Turda, sare și aer curat: Salina și cheile
Prima oprire e aproape un ritual pentru oricine vizitează zona. Drumul spre Turda curge domol, iar odată intrat în oraș ai senzația că intri într-o poveste cu scene subterane și lumini calde. Salina Turda are ceva din atmosfera unui teatru tăcut, o scenă rece unde lumina cade în cercuri. Merită să ajungi devreme, când mulțimea nu s-a strâns încă, iar ecoul pașilor e aproape muzical. Temperatura e constantă și răcoroasă, perfectă în zilele calde, iar aerul sărat parcă îți așază gândurile în ordine.
După salină, ieșirea în natură vine firesc. Cheile Turzii, la o aruncătură de băț de oraș, sunt o lecție despre cum apa sculptează piatra cu răbdare. Într-o plimbare de câteva ore pe poteca principală vezi pereți verticali, cârlige de escaladă prinse ca niște insecte metalice și destule locuri unde să te așezi pe o piatră netedă ca să privești cum vântul se joacă prin ierburi.
Pentru cei obișnuiți cu urcușul, traseul de creastă e spectaculos, însă și poteca pe vale îți dă senzația că intri într-o catedrală deschisă spre cer. Aici, apa se aude limpede, iar pietrișul scrâșnește sub talpă într-un ritm care te calmează fără să-ți ceară nimic.
Dacă ai timp și chef de un prânz simplu, în Turda găsești locuri unde mâncarea are gustul acela liniștit de acasă. O ciorbă acrișoară după plimbare prinde bine, iar la desert clătitele rămân o idee sigură. Drumul de întoarcere poate fi ocolit puțin, ca să mai stai la soare pe marginea drumului, acolo unde câmpurile se deschid ca o tablă de șah în nuanțe de verde.
Apusenii aproape: lacuri, păduri și răcoare bună
Privind harta, vestul Clujului e o invitație la drumuri care urcă în serpentine și coboară până la ape liniștite. Lacul Tarnița, aproape de oraș, e perfect pentru dimineți leneșe. Dacă ajungi devreme, apa are o lucire sticloasă, iar pădurea se reflectă clar, ca într-o fotografie făcută din prima. De obicei găsești câteva pontoane de unde poți coborî aproape de apă, iar dacă vrei liniște, mergi puțin mai departe spre Someșu Cald și caută o margine retrasă.
Dacă ai o zi întreagă, fă un pas în plus spre Beliș-Fântânele, un lac care adună povești și ceață. Șoseaua te plimbă prin sate în care gardurile miros a lemn proaspăt, iar vara oamenii își vând mierea la poartă în borcane etichetate cu pixul. În zilele cu soare, apa capătă un turcoaz aproape mediteranean, iar când se adună norii devine plumburie și solemnă. Mărișelul e aproape, sus pe platou, cu curți largi și case așezate pe pante line. Iarna locul are o energie aparte, dar și vara aerul e mai rece, un fel de pauză binevenită după agitația din oraș.
Mi se pare că traseul acesta strânge laolaltă bucurii mărunte. Te poți opri la o stână pentru o bucată de caș afumat, te poți așeza pe o băncuță în fața unei biserici de lemn, poți nota în telefon numele unui sat doar pentru cum sună. Drumul nu e dificil, dar are porțiuni înguste unde e bine să reduci viteza și să lași loc celor care urcă. În weekend traficul e mai plin, iar răbdarea devine o virtute care te scutește de claxoane și frunți încruntate.
Rimetea și Colțești, satul alb între munți
Când spun Rimetea, văd deja casele albe cu obloane verzi, aranjate ca în manualele de arhitectură vernaculară. Satul are o liniște care nu e tăcere, ci un fel de respirație calmă. Deasupra, Piatra Secuiului se ridică brusc, iar dimineața devreme înțelegi de ce localnicii vorbesc despre jocul umbrelor. Drumul până acolo e o plăcere în sine: trece pe lângă chei și păduri, ocolește gospodării și fânețe.
Când ajungi, te invită la plimbat, să atingi zidurile cu palma, să asculți limba maghiară amestecată cu româna și, uneori, cu germana, toate într-o politețe venită din obișnuința cu străinii.
La câțiva kilometri e Colțești, cu ruinele cetății Trascăului cocoțate pe un deal. Urcarea e scurtă și fără pretenții, răsplătită de o priveliște largă, în care satele par așezate la distanțe egale. Dacă prinzi ora de seară, lumina devine aurie și contururile se înmoaie. Un prânz cu gulaș sau o tocană locală în sat îți reface energia și îți dă acea promisiune tacită că vei reveni. Aici, trecutul nu apasă; parcă stă la masă cu tine, se amestecă în tihna prânzului și apoi te lasă să pleci mai departe liniștit.
Răchițele și Valul Miresei, o pauză la răcoarea cascadei
Dacă vrei un traseu în care zgomotul apei să fie coloana sonoră, ia direcția Răchițele, la cascada Valul Miresei. Drumul înaintează prin păduri, cu serpentine parcă desenate cu creionul. Cascada nu e uriașă, dar are o cădere elegantă în trepte, iar apa pulverizează în aer un abur fin și rece. E genul de loc în care stai zece minute fără să vorbești, doar ca să-ți auzi gândurile. Dacă ai bocanci, o potecă urcă pe lângă cădere, iar sus te întâmpină o liniște densă, cu miros de mușchi ud.
În drumul spre casă poți opri la o păstrăvărie. Sunt locuri mici și fără pretenții, cu mese de lemn și pahare ușor ciobite, dar peștele e proaspăt și grătarul îți rămâne în haine ca un suvenir. Nu știu exact dacă e așa pentru toată lumea, dar mie mi se pare că tocmai aceste detalii dau greutate unei zile reușite.
Nicula și Bonțida, liniște veche și castele care se refac
La est de Cluj, drumul curge spre Gherla și apoi, cu o scurtă abatere, ajunge la Mănăstirea Nicula. Locul e faimos pentru icoana făcătoare de minuni, dar și pentru atmosfera care îți coboară vocea fără să-ți dai seama. Chiar dacă nu ești în căutare de experiențe mistice, liniștea de acolo prinde bine. Curtea e adesea plină de oameni, dar fiecare pare să poarte în sine un dialog, discret, fără să tulbure tăcerea celuilalt.
Pe drumul de întoarcere sau într-o altă zi, Bonțida te cheamă cu castelul Bánffy. Ani buni a fost o ruină dramatică, iar acum, pas cu pas, clădirile își recapătă conturul. Dacă îl vizitezi în afara perioadei cu festivaluri mari, e posibil să-l ai aproape doar pentru tine.
Plimbarea prin curte e o lecție despre cum timpul poate fi domolit, măcar parțial, când există răbdare și comunitate. E reconfortant felul în care clădirea respiră din nou, cu geamuri reparate și ziduri curățate, fără să-și piardă ridurile în care stă ascunsă istoria.
Valea Drăganului și Barajul Floroiu, verdele acela imposibil de descris
Spre sud-vest, Valea Drăganului te conduce la un baraj așezat într-o cascadă de verde. Drumul are porțiuni în care pădurea se face tunel, iar vara lumina se strecoară în fâșii. Lacul stă întins, cu o culoare ce se schimbă de la smarald la verde închis, în funcție de nori. Dacă e liniște, auzi greieri chiar de pe marginea drumului, iar apa cade din loc în loc în scări mici, ca un șir de brățări. E mai puțin circulat decât alte rute, așa că îți dă senzația că ai găsit un mic secret.
Aici, telefonul pierde uneori semnalul, lucru pe care îl consider un bonus. Te obligă să-ți ridici privirea din ecran, să fii atent la drum, la mirosul de rășină, la răcoarea care vine dinspre luciul apei. Dacă nu te grăbești, îți poți face planul să te întorci pe un traseu ocolitor, doar pentru plăcerea de a repeta curbele care ți-au plăcut.
O zi până la Alba Iulia, istorie care se citește ușor
Dacă ești dispus să stai mai mult la volan, merită o abatere până la Alba Iulia. Cetatea în formă de stea arată impecabil, cu bastioane și porți care îți reamintesc lecțiile de istorie într-o formă vie. O plimbare pe străzile ei e ca un manual care își întoarce singur paginile, cu statui, muzee mici și cafenele așezate cum trebuie.
Drumul e simplu, iar peisajul se deschide în câmpuri lungi, liniștitoare. E genul de excursie care rotunjește vacanța și adaugă o altă textură zilelor petrecute în Cluj și împrejurimi.
Câteva sfaturi care îți fac drumul mai bun
Drumurile din jurul Clujului sunt, în mare, prietenoase, însă în sezonul cald porțiunile spre lacuri și chei se aglomerează. Dimineața devreme rămâne o idee bună, în special pentru Salină sau pentru Tarnița, când lumina e blândă și parcarea ușor de găsit.
Pe drumurile județene apar uneori lucrări, iar GPS-ul nu știe întotdeauna de ele; o hartă offline și o întrebare la poarta cuiva din sat pot salva timp. Benzinăriile sunt dese pe arterele principale, dar dacă intri pe drumuri secundare e mai înțelept să alimentezi în oraș sau într-un nod important înainte să te aventurezi spre pădure.
Vremea schimbă radical experiența, chiar și la distanțe mici. În Cluj poate fi cald, iar în Apuseni curenții aduc aer rece, așa că o bluză în plus nu strică. Dacă plouă, potecile de la Cheile Turzii devin alunecoase; încălțămintea cu talpă bună e mai puțin despre stil și mai mult despre siguranță. Iar dacă alegi trasee mai puțin circulate, spune cuiva încotro te duci. E o prudență sănătoasă, una care nu costă nimic.
În privința ritmului, mi se pare cel mai frumos să lași drumul să-ți dicteze el pauzele. Mașina e un privilegiu, dar pe drumurile acestea mici e util să-ți amintești că nu e o cursă. Frumusețea stă în opriri, în conversațiile scurte cu oameni care vând sirop de zmeură la poartă sau îți povestesc cum a fost iarna trecută. Timpul trăit așa se depune mai dens în memorie, nu rămâne doar o listă de locuri bifate.
La final, un gând simplu
Clujul și împrejurimile lui nu trebuie cucerite, ci împrietenite. Mașina îți oferă libertatea să alegi dacă vrei piatră, apă, iarbă sau ziduri care spun povești. Poți pleca dimineața spre sare și munți, poți rămâne la prânz în satele albe, poți încheia ziua la un lac care se face oglindă.
Dacă lași planul suficient de lejer încât să încapă și surpriza, o să vezi că zona se deschide ca o carte bună citită la timp. Iar când te întorci în oraș, seara, cu praful zilei pe pantofi și cu o liniște plăcută în gânduri, ai sentimentul acela rar că totul s-a așezat cum trebuie.
